ziare

cu trasaturile lasate adanc in obraji. l-am privit. parea acolo dintotdeauna. am remarcat ca n-avea dintii galbeni - probabil avea deja o proteza. altfel, fuma.

ma intrebam de unde ar avea bani de dentist. doar vindea ziare. acum ma intreb de unde are bani de tigari? probabil ca ii dau cumparatorii.

cat poate sa castige un vanzator de ziare? 500 de lei? pe luna? plus 10 bani la bucata - si daca vinde 100 de bucati pe zi, cine naiba mai citeste ziare - cat sa insemne1000 de bani - 10 lei? deci pe luna 700 de lei daca pui 20 de zile lucratoare?

si hainele alea ponosite care ma faceau sa ma intreb daca miroase urat in masina. initial am crezut ca e un cersetor. chiar ma pregateam sa-l refuz sau sa dau masina mai in fata. ma uitam la stop, nu se facea odata verde sa scap naibii de miros!

cine mai citeste ziare? cine isi mai cumpara ziare in perioada asta cand oricum o freaca la birou?

cum mai trece timpul. asa am trecut si eu de omul asta.

intr-o zi poate s-a crezut un om cu o vocatie. cu o chemare.

la un moment dat poate a avut incredere in el. sau putem sa-l incadram la categoria animal fara discernamant?

fiindca nu-i asa, numai animalele fara discernamant nu au incredere in ele. restul se descurca. restul nu se impiedica. restul loveste crancen atunci cand esti un pic aplecat peste problemele omenirii. restul n-are mila ca daca ar avea ar fi doar niste animale fara discernamant.

poate ar trebui sa fie o stire aici dar nu stiu ce stire. nimic nu mai e stire. totul e asa de "la trecut".

cand sufletul te doare fa ceva de mancare

prima oara cand am pus mana pe volan a fost pe la 4 ani. prima data cand am facut-o un pic mai serios, a fost pe drumuri de tara, un pic trecut de adolescenta. mi-a placut foarte mult. printre sleauri de pamant inchegat, uscat si tare, masina zburda fara sa priveasca inapoi.

si uite tot asa am trecut si eu prin viata. incruntat dar zburdand. niciodata n-am stiut cat este ceasul. si nu mi-a pasat de fiecare data cand aveam impresia ca zaresc limba mica lingand cifrele cam repede spre culmi de vertij de care in copilarie nu ma temeam.

de fapt toate lucrurile erau pozitive cand ma gandeam la varsta. o sa pot sa fac dragoste, o sa pot sa dau petreceri, o sa beau, o sa fumez.
dar toate lucrurile astea implica o responsabilitate careia nu pot sa-i mai fac fata.

in primul rand ma simt responsabil fata de capul meu pe care il doare fiecare betie. de aceea nu mai beau. in al doilea rand tusesc si atunci normal ca pentru a-mi proteja plamanii, nu mai fumez, decat ocazional si doar atunci cand ies in oras.

nu-mi place sa dau petreceri, nu am o baie pentru oaspeti si mi-e groaza de ce poate ramane in urma fundului sau a cine stie carui organ genital, frecat un pic peste colacul meu de wc. si atunci nu mai dau petreceri. oricum daca as da petreceri as bea si probabil as si fuma. deci dincolo de ceea ce se intampla in, pe si deasupra vasului de toaleta, s-ar deschid alte 2-3 mici tentatii.

daca mai pun la socoteala ca-mi place sa mananc si sa ling de pe jos, nu pot sa-mi inchipui pantofi sport, pantofi de dama, pantofi sau ghete barbatesti, trecandu-mi pragul impreuna cu bacterii, virusi microbi si in general praf sau noroi.

daca faci dragoste, apare intotdeauna obligatia de a face din nou dragoste, orice exercitiu in placere sau viciu presupune repetarea lui ca sa nu-ti pierzi deprinderea. de exemplu daca te doare capul a doua zi dupa ce ai baut, cel mai bine o iei de la capat pe stomacul gol si iti trece imediat si mahmureala si lipsa chefului de viata. asa si cu dragostea, faci azi, trebuie sa faci si maine fiindca o sa ai chef si nu stiu zau daca e tocmai bine sa pierzi vremea cu asemenea matrapazlicuri

cel mai bine este sa te retragi in locurile in care obligatia este intrinseca. ca de exemplu la bucatarie, unde vrei nu vrei tot ajungi asta daca nu esti vreun belfer care prefera sa-si cheltuiasca lichidarea pe mese la restaurant. daca nu esti, mai bine stai in bucatarie acolo unde nu cheltui bani si unde satisfaci o nevoie de care vrei nu vrei, nu scapi decat mort.

bineinteles, intervine intrebarea: mai bine viu sau mai bine mort? dupa ce iti faci atatea calcule. cu siguranta sunt foarte multe motive pentru care nu vei zice niciodata mort, dar ceea ce vreau eu sa stiu daca ma intrebi pe mine si daca te intreb pe tine, este, ce inseamna viu. care este senzatia care iti defineste pofta normala de mancare si de viata. sau ca sa imi raspund singur la intrebare cu alte intrebari: unde esti tu atunci cand crezi ca te simti bine? unde esti si ce crezi tu ca faci de fapt atunci cand crezi ca te simti bine si cand crezi ca faci intr-adevar ceva?

care sunt singurii pasi catre seninatate? cei cativa care sa te treaca dincolo de modernism? dincolo de lumea descompusa in tot felul de forme pretentios? cine esti tu dincolo de biciul din dulap? dincolo de colectia de vibratoare marca singer? dincolo de fard si curajul luat din sarje psihotrope?

daca tragi o linie si spui ca dincolo de ea esti tu. ce naiba esti tu de fapt? cum esti gol? dezbracat de masca, morga si alte armuri? ai dansa cu tine daca te-ai vedea de aici de unde stai in jiltul tau social?

cand crezi ca ai scapat de toate dramele astea de diva pe divan, tocmai atunci incep sa te incolteasca. si de ce oare? fiindca echilibrul tau sta intr-un dezechilibru sincer. intr-o teama continua de a fi "da" sau "nu" in goana dupa "s-ar putea" si "cred ca da".

dar daca ai face o tocanita cu porc si ciupercute si ceputa si cartofiori? daca te-ai infrupta in fiecare zi cu salam si paine cu unt? daca toate astea ti-ar face viata un pachet frumos ambalat si n-ai mai avea nevoie de nimic altceva in afara de 100 de grame de fistic? daca ai face lucrurile astea dupa o zi istovitoare in care corporatia tocmai ti-a varat un sfesnic in fund pentru ca mai tarziu sa-l scoata cu o lumanare aprinsa dintre coloanele tale, ca sa-ti aduca tie si celor din jurul tau lumina. daca s-ar intampla asta? cand ar mai fi timp sa te doara sufletul? iti spun eu! intre o tigara, o sticla de vin, dupa o petrecere intr-un pahar cu dragoste. pana cand totul iti va parea desertaciune, dupa cum spuneau poetii apusi printre luceferi.

asa ca in concluzie nu doresc decat sa-mi adresez un sincer fut, te fut, futu-te in gura, da-te-n pula mea, muie, cacat, pisat, sa-mi bag pula. fiindca nu-i asa, in spatele cortinei, se ascunde animalul care nu e decat o actrita patetica ajunsa la disperare, o maie incoltita de licarul sperantei aflat tot mai departe, infipt spre nefiinta in ecranul televizorului.

pasaje din viata unui arhivar

de undeva din amintirea posaca a ultimelor zile, ceva imi spune ca mai bine las la o parte frigul si dramele intamplatoare ca sa ma concentrez pe lucruri concrete.

ce inseamna concret astazai, cand ceasul arata 16.30 si eu sunt satul sa mai trec in catastife numere de dosare.

cand ai o viata de arhivar, peste toate se asterne praful. orice incercare de a trai prezentul, se ascunde sub norul de praf, provocat de un nou dosar luat din dulap, pentru a fi indexat si trecut in caietul cu coperti de hartie, legat la capat cu o sfoara.

ieri de pilda, in drumul spre casa, am observat umbrela ce tremura in mainile unei tinere. umbrela era rosie, tanara era alba ca varul. murea de frig. dinspre pantofii de lac, negri, mici stropi de apa ii deschideau drumul. mi-au atras atentia picioarele, aveau o carne atat de alba incat lumina farurilor unei masini, reflectata din picioarele ei, m-a facut sa pun mana la ochi.

mi-am adus aminte de catastifele mele imediat. uite o fata care nu vede, la fel ca mine, lumina zilei, o fata ca o carte intr-un raft, un dosar sub un maldar de dosare. ma intreb daca plamanii ei se simt bine sa respire in fiecare zi acelasi aer. oare a dezvoltat impreuna cu spatiul in care sta, o bacterie speciala. varul de pe pereti inmagazineaza deja mici ciuperci ale respiratiei ei?

ochii ei, familiarizati cu spatiul in care e inchisa in fiecare zi, mai pot sa inteleaga si alte obiecte sau alte forme? captiva in propria libertate de a nu trebui sa iasa din casa, fata asta se transforma intr-o pantera prinsa in cusca poetului.

sunt arhivar, in fiecare zi sortez zeci de dosare, indexez alfabetic sute de titluri si autori, orase, oameni si ulite. intre timp ma doare spatele. de la statul pe scaun probabil. in subsolul in care imi petrec ziua, nu intra nimeni, in afara de mine. dar inauntru este toata lumea:

av. platon popov - a reprezentat pe ciurel nastasescu in procesul de segregare emotionala. totul a inceput in anul 1930 cand domnul nastasescu a observat ca sotia lui venea acasa foarte tarziu, intotdeauna cu o figura acra si plina de repros care putea spune doar: esti in continuare acasa, nu te-ai sinucis, nu ti-a dat foc si nu ti-ai facut bagajele. satul de aceasta privire, domnul nastasescu a rezolvat problema apasand tragaciul unui revolver indreptat spre inima doamnei nastasescu, in casa in care nu avea sa mai deschida nimeni usa, chiar in holul in care in general doamna ii arunca privirile scarbit. dupa doamna nastasescu, a urmat si domnul nastasescu, gasit spanzurat in celula, la cativa ani dupa, casa a suferit un atac venit din partea unui buldozer, orice posibila amintire fiind rasa de pe fata pamantului pentru a face loc viitorului. tot ce a mai ramas din domnul nastasescu se afla aici la dosar: o marturie scrisa de mana lui din care am retinut cuvintele scrise cu fermitate"regret fapta dar nu suportam sa fiu tratat ca un caine".

sunt sute de avocati si inculpati, eu am grija de toti, pentru cateva clipe ii readuc la viata pentru a le ingropa a ii ingropa adanc in formol.

totusi pasii aceia, un pic grabiti si orbitoarele faruri.

taci vasile

- Pizda mamii lor! iar au oprit astia apa! dupa ce ca era doar rece, acum nu mai e deloc. Futu-le muma in cur cu Ceausescu asta al lor, mama lor de comunisti!
- Taci, Vasile, taci! Ca ne aud astia si te iau!
- Sa ma auda mai Magda! sa ma auda ca poate o sa trezesc revolta si in ei, iar urletul lui Vasile se gatuie. Cat o sa mai traim ca animalele? intreba in soapta. 'le muma in cur de comunisti.

Si se lasa moale pe scaun.
In bucataria verde, lumina slaba, transofrma totul intr-o pasta de parca amandoi si vasile si magda, dulapurile de vase, aragazul, chiuveta, masa, scaunul, frigiderul erau parte dintr-un tablou facut din plastelina.
Vopseaua verde, era singurul email pe care il gaseai la Bucur. Dunga maro fusese trasa de Vasile cu o rigla, dupa ce bause vin facut de tata socru pe balcon, era un pic sui pe alocuri, in general pe la colturi.

Ii era frica lui Vasile. Vorbise prea mult? Tipase prea tare? L-a auzit cumva securistul insarcinat cu supravegherea lui, care se mutase cam in acelasi timp cu el in blocul in care a primit repartitie pentru un cartus de kent, pe care l-a negociat pornind de la un casetofon recorder. Si daca l-a auzit, oare va mai fi de maine inginer de sunet la sala palatului?

- Mai Magda, nu mai suport! Ii vad la fiecare plenara pe nenorocitii astia, carand sacose intre ei pentru rude, pentru un post mai bun, pentru un apartament in Drumul Taberei, pentru un loc bun pe lista de asteptare la Dacia. Tot frecusul leprelor astora care put, Magda! Put! Sunt nespalati! Vor masini si apartamente si nu le pasa ca n-au apa sa se spele fiindca sunt niste jegosi. Nu vreau sa fiu ca ei, nu vreau sa ajung si eu un porc si sa mananc din aceeasi troaca!
- Vasile, zau, nu te inteleg. O ducem bine, carne avem, avem oua, avem salam, avem Rama, vecinii ne respecta. de cand te-au vazut si cu castile pe urechi in transmisiune directa, vecinii iti dau toti buna ziua, ba chiar si la aprozar. Acum ca n-avem apa, ce sa-i facem? Se intampla asa pentru toata lumea. Pun pariu ca nici Ceausescu nu are acum apa la robinet. Mi-a zis mie Aurelia, care e veciuna cu o verisoara a lui Bobu, ca nici aia in Primaverii nu au apa si curent la discretie si ca de aia au facut baia aia comunala in Floreasca.
- Ce baie comunala bai Magda! ca e ditamai piscina, pizda mamii lor de comunisti ca iar ma apuca nervii si imi vine revolta in gat. Ma lasi cu vorbele spuse de midineta asta care se fute pe un sapun si dupa aia pupa in cur partidul?
- Aurelia nu e o midineta! e colega mea de 3 ani. O stiu de cand era manechin la APACA si n-am auzit nimic rau despre ea. Vine de atata timp aceeasi masina neagra sa o ia de la atelier.
- Ce stii tu draga, de parca acolo la voi la contabilitate ajunge tot. Cine stie cine o fute pe asta pe scari la Lido? Poatie o fi chiar Nicusor, mama lui de pui de javra!

- Vasile, daca mai vorbesti asa, eu plec!